Îmi înec amarul în cada plină cu spumă. Mi-aş îneca şi gândurile chinuitoare şi tot ce "clocoteşte" în mine. Noi. Tu şi eu am devenit într-o zi "noi doi". Fără prea multe gesturi şi cuvinte. Doar priviri de copii şi zâmbete jucăuşe. Nu ştiu ce ne apropie şi nici ce ne desparte. Ceva ne leagă însă. Strâns. Atât de strâns încât amândoi simţim asta prea bine. În fiecare privire, în fiecare atingere, în fiecare îmbrăţişare. Tânjim după mai multe clipe petrecute împreună, însă timpul nu ţine cu noi nici de data asta. De fapt, el nu ţine niciodată cu noi. El doar hotărăşte în locul nostru.
Mă chinuie atâtea întrebări şi atâtea stări amare.
Cum să fugim de lumea asta gri spre marea noastră care ne aşteaptă? Să-i alergăm prin valuri noaptea dezgoliţi. Să stăm întinşi pe plajă, să numărăm stelele şi să uităm de noi... Să ne împărtăşim cele mai ascunse gânduri şi să ne şoptim cele mai frumoase cuvinte. Să avem timp de noi doi şi de tot ce ni se cuvine.
Nu ştiu cum a început şi nici cum se consumă. De ce nu vreau să ştiu dacă există oare un sfârşit?
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Un comentariu:
.. nu ar trebui sa existe.. Daca ar exista un sfirsit, s-ar termina si viata in sine, chiar si existenta nu ar mai avea nici un sens... Pentru ce sa traiesti daca nu mai visezi?..
Trimiteți un comentariu