Nu-mi pasă

Nu-mi pasă că:

*spui lucruri neadevărate despre mine. S-ar putea să ţi se întâmple şi ţie;
* mă respingi. Mâine vei avea nevoie de mine;
* astăzi am plâns. Voi râde cu lacrimi curând;
* nu mi-ai spus cât de mult însemn pentru tine. Eu simt;
* nu ai încredere în mine. Înseamnă că nu mă cunoşti suficient;
* nu am avut timp să mai visez cu ochii deschişi. Ştiu ce-mi doresc;
* ne despart km, ţări şi oceane. Eşti în sufletul meu în fiecare zi;
* astăzi am primit un şut. S-ar putea ca mâine să ţi-l înapoiez dublu;
* s-a terminat. Urmează un nou început, iar începutul e întotdeauna plăcut;

*Pentru toţi cei ce mă înconjoară zi de zi, mă privesc, îmi zâmbesc şi ţin la mine. Şi desigur, pentru cei ce mă urăsc, dar care fac totuşi parte din viaţa mea. :)

Astăzi...

Din cauza faptului că nu am mai ajuns la mare aşa cum mi-am propus, am dat o fugă la bunici. Ziua nu a început tocmai bine datorită unei cozi imense pe Fundeni. O autoutilitară a intrat într-un stâlp. Great! Coadă ca la război. Până la urmă am scăpat de-acolo şi am ieşit pe DN2. A plouat puţin pe drum numai cât să ne răcorească. Ajunsă la bunici m-am mai calmat ceva. Mai ales că m-a întâmpinat mirosul ăla de "după ploaie" după care mă topesc. M-am jucat cu toate mâţele din curte (5 puiuţi şi 2 mămici), le-am întors pe toate părţile. Bunica are o răţuşcă haioasă şi guralivă pe care îmi venea s-o iau acasă. :P Am mers desculţă prin troscotul ud, după ploaie, aşa cum făceam când eram copil. Am mâncat cele mai bune cireşe (nu exagerez, chiar sunt grozave). Chiar am petrecut câteva ore de care îmi era tare dor. Aş face asta mai des. În fiecare zi dacă s-ar putea.
La întoarcere, altă belea... cât să mă enerveze la loc. Un alt accident la ieşire din Urziceni şi o coadă mult mai mare. Norocul nostru cu 2 fetiţe dintr-o maşină din faţa noastră, pe care le-am amuzat teribil şi ele pe noi, schimonosindu-se în toate felurile. Am râs cu lacrimi. Ne-a mai chinuit şi o ploaie pe drum, dar i-am făcut faţă şi ei. :)
Cu toate astea am ajuns în siguranţă acasă şi am şi acum un zâmbet pe buze. O să îmi fie dor!

Noi...

Îmi înec amarul în cada plină cu spumă. Mi-aş îneca şi gândurile chinuitoare şi tot ce "clocoteşte" în mine. Noi. Tu şi eu am devenit într-o zi "noi doi". Fără prea multe gesturi şi cuvinte. Doar priviri de copii şi zâmbete jucăuşe. Nu ştiu ce ne apropie şi nici ce ne desparte. Ceva ne leagă însă. Strâns. Atât de strâns încât amândoi simţim asta prea bine. În fiecare privire, în fiecare atingere, în fiecare îmbrăţişare. Tânjim după mai multe clipe petrecute împreună, însă timpul nu ţine cu noi nici de data asta. De fapt, el nu ţine niciodată cu noi. El doar hotărăşte în locul nostru.
Mă chinuie atâtea întrebări şi atâtea stări amare.
Cum să fugim de lumea asta gri spre marea noastră care ne aşteaptă? Să-i alergăm prin valuri noaptea dezgoliţi. Să stăm întinşi pe plajă, să numărăm stelele şi să uităm de noi... Să ne împărtăşim cele mai ascunse gânduri şi să ne şoptim cele mai frumoase cuvinte. Să avem timp de noi doi şi de tot ce ni se cuvine.
Nu ştiu cum a început şi nici cum se consumă. De ce nu vreau să ştiu dacă există oare un sfârşit?

The end...