Now I know how I plan to make things easier for everyone including me...


marți, 19 mai 2009

Încotro?

5 ani. Atâţia au trecut de când am plecat prima dată posomorâtă de-acasă, cu o faţă "lungă", fără rucsacul meu vechi, pe care purtam o insignă mare, inscripţionată cu "Fuck the School". Posomorâtă pentru faptul că nu ştiam ce mă aşteaptă, pentru drumul de minim 1h 45', pe care aveam să-l fac zi de zi, de-acum înainte. 5 ani de când am intrat prima dată într-o sală plină cu necunoscuţi, cu nişte feţe strâmbe şi zâmbete forţate, pe care citeam: "oh, încă una" [o colegă :)]. Încetul cu încetul ne-am apropiat şi am devenit colegi. Nici nu îmi amintesc cum m-am împrietenit cu toţi, nu îmi amintesc cu cine am schimbat prima vorbă şi nici banca unde obişnuiam să mă aşez. Îmi amintesc cu drag zilele de practică, unde într-adevăr era muncă fizică la greu, însă distracţia era pe măsură. Îmi amintesc excursiile prin diferite zone alea ţării. Nici în liceu nu am avut parte de-atâtea. Zilele de sesiune în care toţi eram nişte ciudaţi: nesuferiţi şi stresaţi de faptul că "o să ne pice şi ăsta". Anul 5 mi s-a părut cel mai tare. Abia acum am conştientizat că mulţi dintre noi nu suntem numai colegi, ci şi prieteni. Probabil, mai sunt mulţi pe care nu am apucat să îi cunosc foarte bine şi ar fi putut să îmi fie buni prieteni. :) Sunt sigură că îmi vor lipsi zilele de iunie în care se maturau cireşele din câmpul didactic experimental (nişte cireşe bestiale, vă spun sincer), în care mai mereu ne făceam drum, doar-doar să mai ciugulim câte una. Îmi va lipsi distracţia din zilele de practica şi din excursii. Îmi vor lipsi cursurile în care ne strângeam toată gaşca într-o bancă, chicoteam ca nebunii, jucam avioane şi făceam conversaţie pe o coala de hârtie, gen chat. Îmi vor lipsi zâmbetele pe care ni le aruncam şi ochii daţi peste cap, semn că abia aşteptam pauza. Până la urma, nu eram decât nişte copii în trupuri adulte. Au trecut anii ăştia atât de repede, încât nici nu conştientizez. Sunt conştientă doar de faptul că s-a terminat totul. Şi asta doar de 4 zile, iar eu încă am starea aia de melancolie din care nu ştiu cum să fac să ies mai repede. Îmi amintesc că-mi mai spuneam câteodată că abia aştept să se termine, să scap de tot. Am scăpat ce-i drept, însă nu ştiu dacă asta îmi doream cu adevărat. Este exact cum se spune: după facultate o iei pe un alt drum, un drum pe care îţi vei găsi un rost în viaţă. Asta mă macina acum şi continuu să-mi tot repet întrebarea: "Eu, încotro?"

2 comentarii:

phlo spunea...

Bucura-te ca ai avut la dispozitie 5 ani sa stai alaturi de colegii de facultate si ca ati putut face atat de multe lucruri impreuna. Eu am avut doar 3 ani :)Si nu am crezut ca pot lega niste prietenii atat de fantastice si sa acumulez atat de multe lucruri alaturi de ei; perioada sesiunii cand ne mai sopteam sau ne trimiteam sms-uri cu raspunsuri. Mai am doar o sesiune la dispozitie sa pot face asta. Apoi ... nu mai stiu ...

mihai bozgan spunea...

...frumoase randuri...