Pe mine, în fiecare toamnă mă chinuie câte-un dor. Sau mai multe.
Mi-e dor să râd. Întotdeauna am văzut râsul o foarte bună terapie.
Mi-e dor să sune ceasul la 5am şi să-l opresc mormăind. Mi-e dor să merg în zori de zi la facultate. Da, alea 12 staţii de metrou şi încă 5 de tramvai.
Mi-e dor să merg cu mama şi tata de mână, în fiecare duminică, în Cişmigiu.
Mi-e dor să zâmbesc străinilor pe stradă doar să le văd reacţia. N-am mai făcut asta demult.
Mi-e dor să mai cred că fericirea stă în lucruri mărunte.
Mi-e dor să mă pierd într-un oraş străin cu mâna strâns lipită de aparatul foto.
Mi-e dor să mă îndrăgostesc în fiecare zi. De aceeaşi persoană.
Mi-e dor să fac un om de zăpadă. Sau un castel de nisip.
Mi-e dor să alerg desculţă pe uliţa plină de praf a bunicilor mei.
Mi-e dor să mănânc o prăjitură într-o cofetărie.
Mi-e dor să lipesc frunze uscate pe foi de desen şi să le pictez.
Mi-e dor să visez. Pentru mine, visătorii sunt nemuritori.
Uneori mi-e dor de mine. Cea care fredona "La vie en rose" şi zâmbea şi-n somn.
