Gânduri de noiembrie

În fiecare toamnă suntem învăluiţi în melancolie, şi-n fiecare toamnă dăm vina pe ea.
Pe mine, în fiecare toamnă mă chinuie câte-un dor. Sau mai multe.
Mi-e dor să râd. Întotdeauna am văzut râsul o foarte bună terapie.
Mi-e dor să sune ceasul la 5am şi să-l opresc mormăind. Mi-e dor să merg în zori de zi la facultate. Da, alea 12 staţii de metrou şi încă 5 de tramvai.
Mi-e dor să merg cu mama şi tata de mână, în fiecare duminică, în Cişmigiu.
Mi-e dor să zâmbesc străinilor pe stradă doar să le văd reacţia. N-am mai făcut asta demult.
Mi-e dor să mai cred că fericirea stă în lucruri mărunte.
Mi-e dor să mă pierd într-un oraş străin cu mâna strâns lipită de aparatul foto.
Mi-e dor să mă îndrăgostesc în fiecare zi. De aceeaşi persoană.
Mi-e dor să fac un om de zăpadă. Sau un castel de nisip.
Mi-e dor să alerg desculţă pe uliţa plină de praf a bunicilor mei.
Mi-e dor să mănânc o prăjitură într-o cofetărie.
Mi-e dor să lipesc frunze uscate pe foi de desen şi să le pictez.
Mi-e dor să visez. Pentru mine, visătorii sunt nemuritori.
Uneori mi-e dor de mine. Cea care fredona "La vie en rose" şi zâmbea şi-n somn.

Şi toamna a rămas tot gri

Am fost un greier. Toată vara am cântat. Am zdrăngănit chitara ceea şi-mi dădea o stare de bine. Eram înconjurată de furnici fericite ce mă făceau să zâmbesc în fiece dimineaţă când mă trezeam. Îmi erau prietene şi-mi dădeau încredere în mine. Visam şi ştiam că de la vis la realitate nu e decât un acord de chitară. Trebuia doar să-mi iasă. De curând, am prins o frunză căzând. M-am uitat în jur, nu era singura. -"Hehe, toamna!" mi-am zis. A venit toamna. Mi-am pus chitara cu corzile ei tocite undeva într-un colţ. S-a umplut de praf deja. Furnicile, au început să-şi ascundă feţele şi să întrebe mai rar de mine. Au început să plece. Mi-au furat din vise, le-au luat cu ele. Nu le mai văd când închid ochii, nu le mai simt.
-"Ştii? Eu eram acel pierde-vară de care tot râdeam!" Eu am pierdut vara asta şi nici nu am simţit că a trecut pe lângă mine. Eu mi-am făcut speranţe că atunci când îţi doreşti să trăieşti într-o lume roz, n-are cum să fie, decât roz. Şi nu e roz. E gri, ca şi toamna de-afară. Ţi-aminteşti? Păşeam pe scoici pentru că-mi plăcea sunetul lor, spărgându-se. Şi stăteam pe mal să ascult valurile cum se izbesc de mine. Şi ne cufundam tălpile în nisip. Tot ce aud acum, sunt paşii mei pe podeaua rece a camerei. Şi vântul de-afară. Şi chitara o mai aud din când în când în mintea mea, şi-mi spun că mi se pare. Dar ea îmi cântă încet în suflet. E-atât de toamnă şi acolo. Şi tu ştii.

Fericirea... Fericirea mea e un bilet. Iar biletul meu e spre fericire. Şi-mi doresc să fie un bilet "dus" şi fără cale de întoarcere.