Poezie de vară

De dor

Când mi-e dor, eu zic. Azi, mi-e dor şi tac. De ce mi-e dor? De ce nu ştiu?

20 Aprilie

Zi frumoasă ca mine. :)




Later edit: A fost o zi magică.

Gând

Mi-etaredordemare.

Despre femeie

Femeia este magică.
Femeia ştie să zâmbească frumos.
Femeia se trezeşte în zori, se aranjează pentru a arăta impecabil la serviciu. Asta, chiar dacă lucrează numai printre femei şi n-ar avea pe cine altcineva să impresioneze.
Femeia poate să conducă pe autostradă, cu 140/h, menţinând pedala de accelaraţie cu un pantof cu toc de 10.
Femeia ştie să poarte o rochie cu atitudine.
Femeia ştie să poarte haine masculine şi totuşi, să fie la fel de feminină şi elegantă.
Femeia îl poate linişti pe cel de lângă ea doar cu o îmbrăţişare.
Femeia citeşte.
Femeia adoră florile.
Femeia iubeşte animalele.
Femeia ştie să atragă şi să înnebunească un bărbat.
Femeii îi plac culorile.
Femeia ştie când să spună Stop!
Femeia e hotărâtă.
Femeia nu poate trăi fără muzică.
Femeia visează mult.
Femeia ştie să iubească.
Femeia îşi cumpără mulţi pantofi. De multe ori, nu-i poartă. Nu poate trăi fără.
Femeia crede în jobul perfect.
Femeia îşi doreşte să viziteze Parisul.
Femeia iubeşte marea, o poartă în suflet.
Femeia îşi iubeşte părinţii.
Femeia ştie...

Am început să învăţ să fiu femeie. Îmi place.

[Îi mulţumesc mamei mele pentru că şi-a dorit încă un copil. Îi mulţumesc şi tatălui meu pentru că şi-a dorit atât de mult să fiu băiat. Era puţin probabil să mă fi născut băiat. :) ]

Pot!

Mi-am promis să mă trezesc într-o dimineaţă devreme, să-mi umplu valiza prăfuită cu gânduri bune, să mă îmbrac în zâmbete şi să pornesc oriunde. Şi să te iau cu mine.

Şi-o luam şi pe Piaf cu noi, să ne ţină soarele pe cer.

Şi mirosul de cafea.



Asculta mai multe audio Muzica

Sous le ciel de Paris

Quand je vais être grande...

Sous le ciel de Paris, jusqu'au soir, vont chanter.



Mireille Mathieu - Sous le ciel de Paris

Puzzle...

La început mi s-a părut un joc banal. Şi-atât. Nu îmi doream să mă ating de el. A urmat apoi "încercarea", şi-a reuşit să mă atragă din ce în ce mai mult. Provocare. Răbdare. Mister. Entuziasm. Soluţia finală. Însă acum vorbesc despre un puzzle al vieţii. Un peisaj perfect. Insă cu mii de piese împrăştiate, şi gânduri, fericire şi durere îmbinându-se perfect, dor şi bucurie desenate pe aceeaşi piesă. Două inimi zdrobite în zeci de piese, dar care incă bat. Şi le îmbin în fiecare zi, pe rând, crezând că urmează să le aduc într-o armonie perfectă. Scormonesc de ceva vreme în buzunarele mele, în mintea şi-n sufletul meu crezând că am să găsesc soluţia. Şi caut, şi din nou, aştept.
Lipseşte o piesă. Nebunie, curaj, dorinţă, nu ştiu cum aş putea să îi spun.

Am s-o găsesc...

Dance me to the end of love

Madeleine Peyroux cu "Dance me to the end of love" a lui Cohen.

Vreau să dispar...

Mă trezesc şi închid ochii la loc. Visez. Şi mi se pare atât de real. Vreau să dispar. Să mă găsesc într-o zi de primăvară rătăcind în inima verde a New York-ului. Să-ţi zăresc zâmbetul minunat printre zeci de trecători. Să porţi cardiganul negru pe care ţi l-am dăruit cu ceva vreme în urmă, şi ţi se potriveşte atât de bine. Să mă laşi să te fotografiez printre turturele, în timp ce le hrăneşti. Şi să-mi zâmbeşti fără să mă mai baţi la cap cât eşti de nefotogenic. Arăţi minunat, iar ochii tăi sunt atât de fericiţi. Zâmbesc şi eu, mi-e bine. Şi să ne mutăm din parc pe cea mai înaltă clădire din Manhattan, să privim oraşul zgomotos. Şi să facem asta până se întunecă, iar oraşul îşi aprinde luminile şi devine magic. Noaptea să ne prindă într-un bar new yorkez cu câte-o bere în faţă, după vechile noastre obiceiuri. Parcă visăm. Deschid ochii şi îi închid la loc. Ne găsesc în camera unui hotel modest din Paris. E ora prânzului şi încă stăm tolăniţi în pat. "Ce lene!" - îmi zic. Şi ce plăcut mi se pare să îţi fie lene. Mă bucur că, primul lucru ce-l văd la începutul zilei, e zâmbetul tău. Am lenevit atât de mult, încât am hotărât să sărim peste mic dejun. Intrăm într-o cafenea şi comandăm cafea. Într-un colţ cântă un pianist, şi te privesc cu drag văzând cât eşti de entuziasmat. Mă amuz de ciocolata întinsă pe obrazul tău drept şi de pofta cu care te-ai înfipt în acel croissant. Eu îmi savurez capuccino-ul şi brioşele cu afine pe care le ador. Şi vizităm apoi oraşul pe jos. Ne întindem în iarba verde, desculţi, şi parcă nu ne mai săturăm de vorbit. Ne urcăm în turn şi totul pare atât de minunat. Ca în visele noastre.
Îmi mângâi obrajii, şi părul, şi-mi şopteşti ce însemnă "noi" pentru tine. Şi simt fericirea în suflet şi în vene ca un drog, gata să mă distrugă. Distrus de fericire. Ce durere plăcută!
Şi ne găsim hoinărind pe malul Senei, fredonând un cântec ce l-am auzit la prânz, în cafenea. Ne întoarcem în camera de hotel, în patul nostru învelit cu lene şi-adormim îmbrăţişaţi. Dimineaţa am putea închide iaraşi ochii şi ne-am trezi jucându-ne "de-a v-aţi ascunselea" pe străduţele cu scări din Santorini. Sau am putea face desene pe o plaja cu nisip alb din Sudul Indiei. Visăm. Şi am putea face asta la nesfârşit. Timpul trece peste noi, şi totuşi, visele noastre rămân.
Vreau să dispar... şi să te am prin preajmă. Închide ochii!