Nu-mi pasă

Nu-mi pasă că:

*spui lucruri neadevărate despre mine. S-ar putea să ţi se întâmple şi ţie;
* mă respingi. Mâine vei avea nevoie de mine;
* astăzi am plâns. Voi râde cu lacrimi curând;
* nu mi-ai spus cât de mult însemn pentru tine. Eu simt;
* nu ai încredere în mine. Înseamnă că nu mă cunoşti suficient;
* nu am avut timp să mai visez cu ochii deschişi. Ştiu ce-mi doresc;
* ne despart km, ţări şi oceane. Eşti în sufletul meu în fiecare zi;
* astăzi am primit un şut. S-ar putea ca mâine să ţi-l înapoiez dublu;
* s-a terminat. Urmează un nou început, iar începutul e întotdeauna plăcut;

*Pentru toţi cei ce mă înconjoară zi de zi, mă privesc, îmi zâmbesc şi ţin la mine. Şi desigur, pentru cei ce mă urăsc, dar care fac totuşi parte din viaţa mea. :)

Astăzi...

Din cauza faptului că nu am mai ajuns la mare aşa cum mi-am propus, am dat o fugă la bunici. Ziua nu a început tocmai bine datorită unei cozi imense pe Fundeni. O autoutilitară a intrat într-un stâlp. Great! Coadă ca la război. Până la urmă am scăpat de-acolo şi am ieşit pe DN2. A plouat puţin pe drum numai cât să ne răcorească. Ajunsă la bunici m-am mai calmat ceva. Mai ales că m-a întâmpinat mirosul ăla de "după ploaie" după care mă topesc. M-am jucat cu toate mâţele din curte (5 puiuţi şi 2 mămici), le-am întors pe toate părţile. Bunica are o răţuşcă haioasă şi guralivă pe care îmi venea s-o iau acasă. :P Am mers desculţă prin troscotul ud, după ploaie, aşa cum făceam când eram copil. Am mâncat cele mai bune cireşe (nu exagerez, chiar sunt grozave). Chiar am petrecut câteva ore de care îmi era tare dor. Aş face asta mai des. În fiecare zi dacă s-ar putea.
La întoarcere, altă belea... cât să mă enerveze la loc. Un alt accident la ieşire din Urziceni şi o coadă mult mai mare. Norocul nostru cu 2 fetiţe dintr-o maşină din faţa noastră, pe care le-am amuzat teribil şi ele pe noi, schimonosindu-se în toate felurile. Am râs cu lacrimi. Ne-a mai chinuit şi o ploaie pe drum, dar i-am făcut faţă şi ei. :)
Cu toate astea am ajuns în siguranţă acasă şi am şi acum un zâmbet pe buze. O să îmi fie dor!

Noi...

Îmi înec amarul în cada plină cu spumă. Mi-aş îneca şi gândurile chinuitoare şi tot ce "clocoteşte" în mine. Noi. Tu şi eu am devenit într-o zi "noi doi". Fără prea multe gesturi şi cuvinte. Doar priviri de copii şi zâmbete jucăuşe. Nu ştiu ce ne apropie şi nici ce ne desparte. Ceva ne leagă însă. Strâns. Atât de strâns încât amândoi simţim asta prea bine. În fiecare privire, în fiecare atingere, în fiecare îmbrăţişare. Tânjim după mai multe clipe petrecute împreună, însă timpul nu ţine cu noi nici de data asta. De fapt, el nu ţine niciodată cu noi. El doar hotărăşte în locul nostru.
Mă chinuie atâtea întrebări şi atâtea stări amare.
Cum să fugim de lumea asta gri spre marea noastră care ne aşteaptă? Să-i alergăm prin valuri noaptea dezgoliţi. Să stăm întinşi pe plajă, să numărăm stelele şi să uităm de noi... Să ne împărtăşim cele mai ascunse gânduri şi să ne şoptim cele mai frumoase cuvinte. Să avem timp de noi doi şi de tot ce ni se cuvine.
Nu ştiu cum a început şi nici cum se consumă. De ce nu vreau să ştiu dacă există oare un sfârşit?

The end...

The Noisettes cover - When you were young [The Killers]

Îmi place la nebunie. Aş asculta-o întruna.



Şi varianta acustică a celor de la The Killers (sună la fel de bine :-p)

Încotro?

5 ani. Atâţia au trecut de când am plecat prima dată posomorâtă de-acasă, cu o faţă "lungă", fără rucsacul meu vechi, pe care purtam o insignă mare, inscripţionată cu "Fuck the School". Posomorâtă pentru faptul că nu ştiam ce mă aşteaptă, pentru drumul de minim 1h 45', pe care aveam să-l fac zi de zi, de-acum înainte. 5 ani de când am intrat prima dată într-o sală plină cu necunoscuţi, cu nişte feţe strâmbe şi zâmbete forţate, pe care citeam: "oh, încă una" [o colegă :)]. Încetul cu încetul ne-am apropiat şi am devenit colegi. Nici nu îmi amintesc cum m-am împrietenit cu toţi, nu îmi amintesc cu cine am schimbat prima vorbă şi nici banca unde obişnuiam să mă aşez. Îmi amintesc cu drag zilele de practică, unde într-adevăr era muncă fizică la greu, însă distracţia era pe măsură. Îmi amintesc excursiile prin diferite zone alea ţării. Nici în liceu nu am avut parte de-atâtea. Zilele de sesiune în care toţi eram nişte ciudaţi: nesuferiţi şi stresaţi de faptul că "o să ne pice şi ăsta". Anul 5 mi s-a părut cel mai tare. Abia acum am conştientizat că mulţi dintre noi nu suntem numai colegi, ci şi prieteni. Probabil, mai sunt mulţi pe care nu am apucat să îi cunosc foarte bine şi ar fi putut să îmi fie buni prieteni. :) Sunt sigură că îmi vor lipsi zilele de iunie în care se maturau cireşele din câmpul didactic experimental (nişte cireşe bestiale, vă spun sincer), în care mai mereu ne făceam drum, doar-doar să mai ciugulim câte una. Îmi va lipsi distracţia din zilele de practica şi din excursii. Îmi vor lipsi cursurile în care ne strângeam toată gaşca într-o bancă, chicoteam ca nebunii, jucam avioane şi făceam conversaţie pe o coala de hârtie, gen chat. Îmi vor lipsi zâmbetele pe care ni le aruncam şi ochii daţi peste cap, semn că abia aşteptam pauza. Până la urma, nu eram decât nişte copii în trupuri adulte. Au trecut anii ăştia atât de repede, încât nici nu conştientizez. Sunt conştientă doar de faptul că s-a terminat totul. Şi asta doar de 4 zile, iar eu încă am starea aia de melancolie din care nu ştiu cum să fac să ies mai repede. Îmi amintesc că-mi mai spuneam câteodată că abia aştept să se termine, să scap de tot. Am scăpat ce-i drept, însă nu ştiu dacă asta îmi doream cu adevărat. Este exact cum se spune: după facultate o iei pe un alt drum, un drum pe care îţi vei găsi un rost în viaţă. Asta mă macina acum şi continuu să-mi tot repet întrebarea: "Eu, încotro?"

Relax, don't do it!

Cu cât îţi este mai interzis un lucru, cu atât te atrage mai mult...

Dunărea la Bechet

I'm still here, but my mind is everywhere...

Visez. E dreptul meu să visez. Şi cum îmi place asta foarte mult, n-o să mă opresc vreodată. Închid ochii, sunt încă aici, însă mintea îmi zboară în locuri cunoscute numai mie. De la plaja cu nisip alb şi apa albastru-topaz, soarele ce-mi mângaie faţa şi umerii "pârliţi", iar figurinele desenate îmi zâmbesc vesele din nisip. Câmpiile cu iarba verde, cu miros "de ploaie" şi degetele mele ce se joacă printre firele ei. De la munţii înalţi, cu vârfurile lor înzăpezite şi argintii, aerul rece şi curat, până la norii albi şi cerul albastru, pe care i-aş privi ore în şir fără să clipesc. Simt parfumul florilor de tei, aud pescăruşii şi valurile izbindu-se de mal. Văd soarele cum se stinge uşor într-o apă limpede. Zâmbesc. Deschid ochii şi mă întorc la voi. Sunt încă aici.

Închide ochii pentru câteva minute şi încearcă "să vezi prin ochii mei". Ai să înţelegi! :)

Un zâmbet

M-am îndrăgostit de-un zâmbet. E prima dată când mi se întâmplă. Il ştiu demult, însă niciodată nu am avut curajul să-l privesc cu inima. Il priveam ca pe un zâmbet oarecare, pe care l-aş putea vedea în orice clipă, la fiecare colţ de stradă şi la fiecare pas pe care îl fac, pe faţa oricărei persoane pe care o privesc. L-am văzut şi astăzi, îmi era adresat mie. Am îndrăznit să îl privesc mai mult şi parcă diferit de cum o făceam până acum. Am închis ochii şi zâmbetul era încă acolo. In mintea mea, se scurgea uşor prin venele mele, până în vârful degetelor. Am să-l păstrez, şi am să încerc să mi-l amintesc de câte ori simt nevoia. Zâmbetul simpatic, ce mi-a mărit pulsul inimii preţ de câteva clipe, zâmbetul de pe faţa obişnuită şi banală a unui "oarecare", zâmbetul care mi-a luminat ziua e încă aici şi mă bântuie. Nu ştiu dacă îmi doresc să plece sau să rămână... ştiu doar că îmi place la nebunie. :-)