Now I know how I plan to make things easier for everyone including me...


duminică, 28 februarie 2010

Vreau să dispar...

Mă trezesc şi închid ochii la loc. Visez. Şi mi se pare atât de real. Vreau să dispar. Să mă găsesc într-o zi de primăvară rătăcind în inima verde a New York-ului. Să-ţi zăresc zâmbetul minunat printre zeci de trecători. Să porţi cardiganul negru pe care ţi l-am dăruit cu ceva vreme în urmă, şi ţi se potriveşte atât de bine. Să mă laşi să te fotografiez printre turturele, în timp ce le hrăneşti. Şi să-mi zâmbeşti fără să mă mai baţi la cap cât eşti de nefotogenic. Arăţi minunat, iar ochii tăi sunt atât de fericiţi. Zâmbesc şi eu, mi-e bine. Şi să ne mutăm din parc pe cea mai înaltă clădire din Manhattan, să privim oraşul zgomotos. Şi să facem asta până se întunecă, iar oraşul îşi aprinde luminile şi devine magic. Noaptea să ne prindă într-un bar new yorkez cu câte-o bere în faţă, după vechile noastre obiceiuri. Parcă visăm. Deschid ochii şi îi închid la loc. Ne găsesc în camera unui hotel modest din Paris. E ora prânzului şi încă stăm tolăniţi în pat. "Ce lene!" - îmi zic. Şi ce plăcut mi se pare să îţi fie lene. Mă bucur că, primul lucru ce-l văd la începutul zilei, e zâmbetul tău. Am lenevit atât de mult, încât am hotărât să sărim peste mic dejun. Intrăm într-o cafenea şi comandăm cafea. Într-un colţ cântă un pianist, şi te privesc cu drag văzând cât eşti de entuziasmat. Mă amuz de ciocolata întinsă pe obrazul tău drept şi de pofta cu care te-ai înfipt în acel croissant. Eu îmi savurez capuccino-ul şi brioşele cu afine pe care le ador. Şi vizităm apoi oraşul pe jos. Ne întindem în iarba verde, desculţi, şi parcă nu ne mai săturăm de vorbit. Ne urcăm în turn şi totul pare atât de minunat. Ca în visele noastre.
Îmi mângâi obrajii, şi părul, şi-mi şopteşti ce însemnă "noi" pentru tine. Şi simt fericirea în suflet şi în vene ca un drog, gata să mă distrugă. Distrus de fericire. Ce durere plăcută!
Şi ne găsim hoinărind pe malul Senei, fredonând un cântec ce l-am auzit la prânz, în cafenea. Ne întoarcem în camera de hotel, în patul nostru învelit cu lene şi-adormim îmbrăţişaţi. Dimineaţa am putea închide iaraşi ochii şi ne-am trezi jucându-ne "de-a v-aţi ascunselea" pe străduţele cu scări din Santorini. Sau am putea face desene pe o plaja cu nisip alb din Sudul Indiei. Visăm. Şi am putea face asta la nesfârşit. Timpul trece peste noi, şi totuşi, visele noastre rămân.
Vreau să dispar... şi să te am prin preajmă. Închide ochii!

luni, 22 februarie 2010

Gândul mut

E gândul mut şi trist pe care nu doreşti să-l asculţi.
E ceaţa din sufletul tău, dintr-o dimineaţă târzie de Luni.
E liniştea din mintea ta tulbure, după furtuna ce tocmai a trecut.
Şi ai atatea gânduri în minte pe care nu le poţi înţelege.
Sunt mute...
E dorul mut ce strigă fără glas. Şi totuşi, doare.
E părintele de care ţi-e dor, dar gândul tău mut te împiedică să i-o spui.
E sufletul străin ce intră în viaţa ta cu un singur pas şi pleacă după mii de stări, lăsând în tine atâtea gânduri mute.
E golul din inima ta şi tristeţea ce-o porţi în suflet.
Şi e şi ură, tu totuşi, negi.
Eşti singur... şi ai sufletul sfârşit.
E sfârşitul unui suflet gol, într-o lume rece.
Şi ai atâtea gânduri mute pe care vrei să le asculţi.
Iar timpu-i mut şi el, şi trece...


Asculta mai multe audio Muzica

duminică, 14 februarie 2010

Irina Sârbu

De Irina Sârbu am aflat zilele trecute de la Liviu, când mi-a pasat un link cu o melodie de-a ei. Irina e actriţă, însă nu am avut ocazia să o văd jucând undeva. Ce-i drept, până la link-ul cu pricina, nu ştiam că există. :)
Vocea ei mi se pare adorabilă, îmi place că e îndrăgostită de jazz şi are ceva ieşit din comun care o face foarte placută.
Mai multe despre Irina găsiţi pe website-ul ei : http://irinasarbu.ro/

Vă las cu o melodie.

miercuri, 10 februarie 2010

Doi straini

M-am trezit cu chipul unui străin pe umărul stâng. Mă priveşte cu ochi goi şi trişti. Nu ştiu cine e. E linişte şi îi ascult sufletul zbătându-se de parcă ar vrea să fugă. Suntem străini de patul acesta, de sunetul ceasului şi lumea de-afară. Povestea asta nici nu a început, dar ştiu că nu vreau să se termine.
Îi simt degetele calde plimbându-se uşor peste obrajii mei de copil naiv, petrecându-le peste buzele-mi arse de vânt. Şi tace, şi e atâta linişte în jur. Îmi priveşte ochii reci, plini de întrebări fără răspuns. Îi e dor şi îi e teamă să mi-o spună. Eu simt, şi parcă mi-e de-ajuns.
Nu ştim ce aşteptăm. Noi doar visăm. Privirile noastre se îmbrăţişează, iar buzele nu îndrăznesc să se atingă. Ce ne sperie şi ce ne doboară?
Îndrăznesc să-i sărut podul palmei, iar gestul lui mă sperie. Îşi strânge palma şi o ascunde lângă piept.
Îşi adună gândurile împrăştiate în jurul patului şi dispare fără niciun cuvânt.
Tresar pentru o clipă şi-mi spun: "O să se întoarcă... noi niciodată nu ne-am spus adio."